Keynes și trăirea altruistă

Dacă ne gândim la John Maynard Keynes doar ca la economistul ale cărui idei au schimbat radical, la începutul secolului XX, teoria politică și economică modernă, cădem în capcana facilă a simplificărilor. Nu pentru că teoriile sale nu ar fi fost suficient de revoluționare pentru a justifica poziționarea sa în panoplia marilor gânditori ai umanității, ci pentru că John Maynard Keynes a fost cu mult mai mult decât un economist genial.

Cartea lui Richard Davenport-Hines, Omul universal – Cele șapte vieți ale lui John Maynard Keynes, apărută la Editura Publica, face dovada unei abordări ieșite din comun prin comparație cu structura biografiilor tradiționale. Cu ajutorul acestei structuri particulare, istoricul îi face cu adevărat dreptate „intelectualului care a influențat cel mai mult viața publică britanică din secolul XX.” Astfel, chiar dacă nu ești în mod normal pasionat de teorii economice, contexte politice, crize financiare și instrumente de redresare, nu ai cum să nu te lași cucerit de cel pe care Isaiah Berlin „îl considera ca fiind cel mai inteligent om pe care îl cunoscuse vreodată”.

Cheia de lectură a cărții este descifrată de autor încă de la început. Biografia nu se dorește a fi o „cronologie narativă”, căutând mai degrabă, prin structură, tonalitate și sublinieri (evidente sau subtile) să surprindă inepuizabila esență a unei personalități care, în pofida contestatarilor, rămâne definitorie pentru istoria omenirii.

Încă dinainte de a intra în substanța efectivă a cărții, îl descoperim pe Keynes ca fiind „un tip ale cărui curiozitate înflăcărată, cunoaștere, imaginație și activitate au fost direcționate către aproape orice aspect al umanității”. Așa se face că, descoperindu-i multitudinea de fațete ale personalității și inteligenței, comparația cu idealul de om renascentist (la care m-a dus gândul) este nu doar la îndemână ,ci și firească, autorul sintetizând magistral momentele cheie care au marcat „drumul” lui Keynes către statutul de „om universal”.

În carte, Keynes este pe rând (și, totuși, în același timp) Altruistul, Copilul uluitor, Demnitarul, Figura publică, Amantul, Connaisseurul și Reprezentantul oficial. Măsura universalității keynesiene este dată de jocul subtil și surprinzător al tuturor acestor fațete, de claritatea gândirii și impactul acțiunilor sale asupra celor cu care interacționează, mari sau mici în ordine socială sau istorică, în toate aspectele vieții sale.

Forța cu care convinge auditoriul atunci când este chemat să vorbească își are rădăcinile într-o copilărie petrecută în școlile de elită ale Angliei, dar poate fi regăsită în egală măsură în deciziile tranșante pe care le ia ca persoană publică, în disponibilitățile sexuale adesea excentrice sau în lipsa totală de lăcomie de care a dat dovadă toată viața (deși obsedat de bani, „își dorea să-și împartă darurile și să răspândească abundența”).

Copilul bălbăit care la șase ani era preocupat de modul în care funcționează creierul și-a uimit dascălii de la Eton College prin agilitatea cognitivă, a refuzat mai apoi să rămână blocat în matematică și s-a instruit în subiecte precum literatura și limbile clasice, estetica și filosofia, învățând „la școală și la facultate să facă diferența dintre ceea ce este înșelător, prost și inutil în idei, distracții, obiecte și oameni, iar toate acestea s-au făcut într-o manieră bună, inteligentă și constructivă.”

Ca demnitar, la 31 de ani, a avut o intervenție decisivă în „cea mai gravă criză financiară care a lovit vreodată Londra, mai rea decât cele din 1866 sau decât cea din 2007 – 2008”. Modul cum a gestionat, printre altele, din poziția de consultant pentru guvern, problemele sistemului bancar la momentul acela, l-a făcut să pară „puțin inuman, dar foarte amabil, așa cum sunt cei inumani” (o spunea Virginia Woolf în casa căreia cina adesea în acea perioadă).

Citește tot articolul aici.