Pledoarie pentru lenevie

Cum răspundem atunci când oamenii ne întreabă ce facem? De cele mai multe ori folosim sintagme de genul: „sunt foarte ocupat(ă)”, „nu-mi văd capul de treabă”, „am foarte multe lucruri de rezolvat”, „am atâtea de făcut încât mi-aș dori ca ziua să aibă 48 de ore” etc. De fapt, chiar și în momentele în care nu suntem (atât) de ocupați, lăsăm această impresie celor din jur.

Motivele pot fi variate. Dacă facem asta în viața profesională e posibil să simțim o presiune din mediu pentru a performa la viteza maximă, dacă vorbim despre timpul liber la modul acesta, sunt șanse mari să nu reușim să ne relaxăm nici când am închis ușa biroului și se presupune că nimeni nu ne mai contorizează modul în care ne folosim timpul. Oricare ar fi motivația, conștientă sau nu, „a fi ocupat” este un flagel al lumii moderne despre care se scrie și se vorbește de ceva vreme și la care vă propun să ne gândim puțin azi.

Astfel, un articol interesant de pe New York Times, din 2012, vorbește despre „the busy trap„, termen aproape imposibil de tradus în română. Autorul vorbește acolo despre dimensiunea fenomenului, despre faptul că toate persoanele din cercul de cunoștințe sunt mereu ocupate, despre vinovăția pe care o percep sau starea de anxietate pe care o trăiesc dacă nu au mereu ceva de făcut, despre cum și copiii au, în zilele noastre, un program foarte bine pus la punct. Pe de altă parte, aspectul asupra căruia atrage atenția articolul este acela că „a fi ocupat” este, de cele mai multe ori, o alegere. Autorul vorbește chiar despre faptul că, de cele mai multe ori, zilele aglomerate sunt un obstacol împotriva golului existenței, ele ne fac să ne simțim importanți, căutați, esențiali.

Într-un anumit fel, acest „busyiness” despre care se vorbește pare să fi devenit noua religie a omului modern. De vreme ce am tot căutat sensul existenței și nu prea am găsit răspunsuri care să ne satisfacă, ne umplem zilele, orele, anii cu… treabă. Iar presiunea socială este atât de mare să FACEM ceva, încât riscăm, dacă încercăm să explicăm că nu ne încadrăm în acest curent, să părem în cel mai bun caz excentrici, dacă nu chiar anormali.

De ceva vreme am ajuns și eu la concluzia articolului: Viața e prea scurtă ca să fim ocupați. Nu am nevoie să produc în permanență ceva (concret sau figurat), să îmi dovedesc utilitatea și valoarea luându-mă la trântă cu ideile preconcepute despre carieră, vocație și sens în viață. Renunț de bună voie și la această „religie” pentru că prefer să îmi pun acut problema sensului și rostului, decât să o îngrop sub un morman de lucruri care TREBUIE făcute în fiecare zi.

Am ales să nu fiu ocupată. Este o alegere conștientă, pe care o practic în fiecare zi. Câteodată vine peste mine „tradiția” și contextul mă face să îmi pun problema dacă fac suficient. Atunci trag aer în piept și pun problema în perspectivă. Funcționează de cele mai multe ori, dar mai sunt și perioade de criză. 🙂 Sunt puține zilele când „nu-mi văd capul de treabă” si mai multe cele în care am timp să fac tot ce mi-am propus.

Evident, rețeta mea nu are cum să funcționeze la toată lumea. Fiecare trebuie să-și găsească echilibrul, să învețe ce și cât să-și asume, să accepte să ceară ajutor și să își recunoască limitele, dar și să conștientizeze nevoia reală de a nu alerga în permanență după realizarea unor obiective puțin realiste.

Pledoaria mea este pentru lenevie cu sens :-), pentru acea stare în care ne permitem să nu facem NIMIC, ci să lăsăm mintea să colinde. Facem un pas în spate și vedem altfel lucrurile. Așa ajunge să ne viziteze inspirația, așa facem mai bine cele 5 lucruri importante și nu bifăm o listă de 20 de activități care ne storc de energie și motivație până la finalul zilei.

Înainte de a decide exact ce trebuie și putem să ne asumăm în fiecare zi, putem începe prin a schimba modul în care ne raportăm la ceea ce facem, limbajul pe care îl folosim când vorbim despre activitățile zilnice.

Concret, putem încerca să:

1. Nu mai vorbim despre cât de ocupat suntem, să vorbim în schimb despre ceea ce facem, despre ceea ce ne pasionează, ce provocări avem și cum le facem față fără să ne simțim depășiți.
2. Renunțăm la multi-tasking. Să ne bucurăm de fiecare activitate, să ne concentrăm pe ceea ce facem și să facem lucrul respectiv cât mai bine, nu pe ce mai avem de făcut.
3. Regândim modul în care avem grijă de noi. Să avem în vedere bunăstarea fizică și psihică, să nu uităm de învățarea permanentă, de modul în care fiecare experiență (nouă sau de rutină) poate aduce cu sine o revelație utilă pentru echilibrul ulterior.
4. Nu uităm să delegăm și să dăm mai departe sarcini și responsabilități. Să renunțăm la nevoia de a controla totul (în viața personală și profesională), să acceptăm faptul că avem nevoie de ajutor și să avem încredere că cei din jurul nostru ni-l pot oferi.

Acestea sunt cele 4 sugestii dintr-un articol pe această temă pe care vi-l recomand: 4 Ways to Break Free From Being „Too Busy”

Din experiența personală, am observat că resetarea atitudinii față de muncă poate fi realizată și:

1. Atunci când înțelegem că nu totul trebuie făcut azi/acum/imediat.
2. Dacă ne permitem perioadele de liniște și pauză de la orice activitate pentru a ne reîncărca cu energie și emoție bună.
3. Atunci când facem trecere la o altă definiție a succesului.
4. Dacă depunem un efort conștient de a ieși din plasa tiparelor tradiționale de gândire referitoare la carieră și împlinire.
5. Atunci când nu ne mai plângem cât de ocupați suntem.

Da, pledez pentru lenevie. Nu pentru indolență sau indiferență. Pledez pentru valoarea lucrului bine făcut, pentru atenția față de sine și, implicit, față de ceilalți, pentru căutarea cu sens a… sensului. În fiecare zi.

Mai multe despre motivele pentru care nu ar trebui să ne lăudăm cu faptul că suntem ocupați puteți citi și în acest articol: Being Busy is Nothing to Brag About.