Sindromul fondatorului

Sintagma  descrie un tipar comportamental manifestat uneori de către cei care au fondat o organizație și care, în timp, poate să acționeze în detrimentul intereselor organizației respective.

O organizație riscă să se confrunte cu sindromul fondatorului atunci când atinge un anumit nivel de dezvoltare, când aria sa de activitate se lărgește și se diversifică și numărul categoriilor de persoane interesate de activitatea sa (stakeholders) crește. Pe măsură ce organizația crește, fondatorul se vede în situația de a fi nevoit să includa și pe alții în procesele decizionale – lucru pe care uneori îl admite cu greutate: este ca și cum și-ar “părăsi copilul” pe mâini străine.

Iată câteva din semnele care arată că o organizație se confruntă cu acest sindrom:

• Noii veniți sunt priviți cu suspiciune și adeseori sunt marginalizați și excluși. Pasiunea și carisma fondatorului, care inițial au fost atât de importante pentru crearea organizației, devin factori limitanți. Pe măsură ce organizația se maturizează, ea trebuie să înglobeze noi profesioniști și talente: fondatorul poate avea senzația că aceștia pot afecta controlul pe care simte nevoia să îl dețină și pot transforma organizația;

• Se opune rezistență elaborării unor planuri de succesiune sau construirii unei structuri organizaționale în care procesul de luare a deciziilor să fie împărțit; organizația trebuie să treaca de la starea în care se confundă total sau parțial cu persoana sau personalitatea fondatorului către o entitate diferită de acesta, or fondatorul tinde să privească această evoluție ca pe una potențial periculoasă;

• Fondatorul se implică în absolut orice decizie, uneori chiar și fără a cere părerea altora; organizația este reactivă și nu proactivă: întâlnirile de echipă sunt de cele mai multe ori convocate pentru a rezolva crizele apărute sau pentru a prezenta rapoarte și foarte rar pentru a planifica;

• Nepotismul afectează activitatea: de cele mai multe ori, fondatorul a început activitatea adunând în jurul său prieteni apropiați sau membri ai familiei; adeseori, aceste persoane erau valoroase mai ales pentru dedicația și loialitatea lor – mai puțin pentru profesionalismul sau cunoștințele tehnice despre activitatea desfășurată; cu timpul, aceste persoane au atras la rândul lor alte persoane apropiate și de încredere, ceea ce a făcut ca la un moment dat organizația să fie alcatuita din persoane loiale fondatorului și apropiaților acestuia și nu misiunii organizației.

Toate acestea sunt fenomene care este natural să apară în viața unei organizații; succesul ei viitor va depinde însă de identificarea și tratarea lor. Dacă ele sunt negate și rămân neadresate, maturizarea și chiar existența organizației pot fi puse în pericol.