Visul secret al tânărului corporatist deziluzionat

Titlul acestui articol, deși are o notă ușor glumeață, se referă la o realitate cât se poate de serioasă. Tânărul corporatist – adica cu vârsta între 25 și 35 ani – este deziluzionat. De ce? Pentru ca după atâtea training-uri și meeting request-uri și întâlniri periodice de evaluare a performanței personale a cam obosit. Și s-a cam plictisit de retorica angajatorului care, da – crede și investește în oameni, dar care în continuare tratează oamenii ca pe niste resurse. Se întâmplă și lucruri bune în corporații, dar se întâmplă și multă robotizare. Pentru ca managerii își doresc procese bine puse la punct, care merg ca unse, indiferent de faptul că se bazează pe muncă umană care, prin definiție, este variabilă ca volum si calitate.

Bine, bine – este deziluzionat. Dar chiar are un vis secret? Și, mai important, de unde știi tu asta? Două întrebări absolut pertinente. Să le răspund pe rând, în ordine inversă.

Cunosc realitatea aceasta pentru că, până de curând, a fost și realitatea mea. Am fost și eu un tânar corporatist deziluzionat. Și am avut mai multe vise secrete, nu doar unul.

Bineînțeles că acest lucru nu înseamnă că toți foștii mei colegi erau ca mine. Dar am fost surprins să aflu de-a lungul timpului cât de mulți dintre ei tânjeau după altceva decât bonusuri sau promovări către posturi cu manager în denumire. Iar visele secrete variau de la propriul salon de cosmetică, până la propria cofetărie, trecând prin formații (rock sau nu) și bijuterii handmade. Ba chiar și vise secrete complexe – ateliere de ceramică, țesătorii, propriul studio de înregistrări. Adică lucruri în care oamenii au investit timp, bani și energie.

Și aici intervine partea a doua – mulți visează, dar câți fac? Este adevărat că și visarea în sine face bine uneori, dar făcutul este și mai mulțumitor. Nu de alta, dar o eternă visare (și melancolia care vine la pachet cu ea) ajunge, pe termen lung, să creeze frustrare. Pentru că visul este tot timpul acolo, dar lipsa de acțiune îl face să pară intangibil. Și, la naiba, nimeni nu pare să înțeleagă…

Vestea bună este că sunt oameni care înțeleg. Vestea și mai bună este ca acțiunea face extraordinar de bine, pentru că dă o direcție și un sens visării. Iar sensul este un lucru pe care ni-l dorim cu toții, în mod conștient sau nu. (Pentru argumente suplimentare și edificatoare în acest sens recomand Omul în căutarea sensului vieții de Viktor E. Frankl.)

Îndemnul meu este următorul: visează, dar nu uita să și faci. Iar dacă visul pare foarte ambițios, nu înseamnă că nu se poate îndeplini. Încet, cu pași mici putem ajunge oriunde ne dorim. Aceasta este o idee pe care am auzit-o și în altă parte, dar cred ca cel mai bine am auzit-o explicată astfel: într-o Românie comunistă, a visa să ajungi la Paris era cu siguranță un vis ambițios, dar lucrurile puteau fi diferite dacă le priveai din alt punct de vedere: până la Paris sunt mii de kilometri (2300, mai exact) dar până la Ploiești sunt doar șaizeci. Hai să îi parcurgem pe aceștia mai întâi și apoi vedem cum ajungem mai departe.

Deși pare simplu, acest raționament este cât se poate de sănătos și, culmea, funcționează. Important este să și facem drumul până la Ploiești (metaforic sau nu), nu doar să visăm la Paris, oftând melancolic și poticnindu-ne în miile de kilometri care ne despart. Așa cum prietenii mei au ajuns tocmai la Machu Picchu, așa cum prietenele mele și-au înființat propriul atelier de ceramică și, de ce nu, așa cum eu am trecut de la a visa cum este sa cânți pe o scenă la realitatea de a cânta pe diverse scene, așa poate face oricine. Începând chiar acum!