Tu cum stai cu critica?

A, cine eu? Bine, cum să stau?! Și nu doar eu, majoritatea stă bine cu critica. Exceptând…

N-am mai auzit să-mi spună cineva așa, de ani!

Se vorbește tot mai aprins despre nevoia de critică și autocritică la un nivel mai evoluat și este cerută intens, în condițiile în care se resimte o degradare a realităților sociale, o lipsă acută a valorilor ca puncte de reper.

Constat că, la nivel personal, am dezvoltat (fiecare în parte) un fel de deficit de atenție raportat la orice vine ca sugestie, ca îndemn, sfat sau mai dur, ca limitare, corectare a acțiunilor sau/și a imaginii din societate sau de acasă.

Până la urmă, ce damage îngrozitor ne-ar face o astfel de recunoaștere? Paranoia că va afla cineva, de undeva, ori că nu dă bine să ai un defect sau o nereușită în viața personală sau profesională pentru că dacă recunoști se întâmplă un cataclism de imagine, pare să pună mâna pe cea mai frumoasă trăsătură pe care omul o poate avea – sinceritatea.

Cum ne raportăm la critică? (Da, despre critică vorbim, dintr-un anumit punct de vedere, și când vorbim despre feedback, mai ales în mediul de business)

În primul rând, soluția ca orice vine din exterior să aibă o influență pozitivă constă în contruirea unei imagini de sine conformă cu realitatea. Când succesul este de fapt doar un vis, în care ne mulțumim să trăim pentru starea de confort și nu se susține concret cu rezultate, este clar că avem o imagine de sine construită greșit. Și, să recunoaștem, cu toții am căzut în păcatul ăsta măcar o dată. Este în firea noastră să ne dorim succesul, cum facem să îl și atingem?

De când ne naștem, învățăm greșind, iar primii pași în construirea ca indivizi sunt ghidați de părinți. O atitudine permisivă a părinților, cu laude exagerate și lipsa penalizărilor potrivite duce la ceea ce numim foarte ușor răsfăț. Doar că acest răsfăț se traduce mai târziu printr-o imagine de sine supraevaluată, care va fi penalizată (de cele mai multe ori) în viitoarele relații.

Primul hop – primul sistem: cel școlar. Este primul sistem cu care copilul ia contact și în care este evaluat dincolo de confortul de acasă. De fapt, dacă faceți o incursiune în trecut, veți descoperi (sper că nu cu surprindere) că felul în care ați acceptat critica (sau feedback-ul) la vârste mici a rămas același în variantă primară, cu nuanțe venite din procesul de maturizare, de individualizare.

Competitivitatea vine din interior, dar se manifestă mai ales pentru exterior. Un spirit autocritic dezvoltat corect, fără derapaje, ajută ca dezamagirile sau succesul să fie strict niște componente ale vieții și nu niște drame ale vieții.

Ce face critica de fapt? Ne prezintă o imagine a acțiunilor noastre, ne prezintă o imagine a noastră așa cum este percepută din exterior.

Cum facem diferența între critica adusă cu bune intenții și cea venită cu scopul de a fi dat la o parte, de a fi minimalizat, de a fi înlăturat, mai mult sau mai puțin, de pe scena socială? Cel mai simplu exemplu, care îmi vine în minte acum, este legat și de o expresie pe care o auzim des de-a lungul vieții, nu neapărat adresată nouă.

Ești o proastă! Ești prost! Ăla e un prost! Aia e o proastă!

Diferența constă în argument:

– dacă lipsește, avem de-a face cu o jignire și-atât (și în cazul în care este adevărat, tot o jignire rămâne);

– dacă există, avem de-a face cu un mod greșit de a ni se transmite un adevăr, dar care are un raționament, sfatul fiind că nu trebuie ignorat.

Evident, nu orice părere contează.

După ce am primit în plex critica, e momentul să ne punem întrebări. Indiferent cât veți auzi: pe mine nu mă interesează ce spune cutare sau cutărică, este o minciună – cu toții avem o imagine de sine, un statut de construit, de menținut, de protejat. Orice critică lasă urme, fie și doar la nivel de neplăcere în cazul în care sursa nu este importantă.

După ce primim cum primim critica/feedback-ul facem alegeri – alegem să ignorăm, alegem să răspundem, alegem să respingem, alegem să acceptăm.

Consolidarea imaginii de sine are legătură directă cu nevoile fundamentale superioare ale omului, cum ar fi nevoia de armonie interioară, nevoia de identitate și imagine de sine, nevoia de echilibru dinamic (între exterior și interior), nevoia de utilitate și manifestare socială, nevoia de împlinire și chiar nevoia de ideal. Toate aceste nevoi se regăsesc în piramida trebuințelor umane adaptată după cea a lui A. Maslow de psihologii Corneliu Augustin Sofronie și Roxana Zubcov (2005, Psihologia ordinii. Psihologia cuantică).

Unii psihologi atribuie criticii ca modalitate de motivare vina pentru lipsa de succes și recomandă eliberarea de sentimentul de vină prin renunțarea la autocritică.

Eu nu merg atât de departe. Consider, ca o concluzie, că și critica și autocritica sunt parte din dialogul care construiește o analiză existențială realistă în dezvoltarea personală. Fără acestea, am avea un monolog frumos, dar care nu stabilește evoluția imanentă către succes sau către un statut real. Deciziile devin acțiuni care au sens, doar în contextul în care omul este capabil să cunoască, să trăiască și să compare valorile pentru care optează.

Iar dacă n-ai putere de nici unele să faci,

Te sfătuiesc, frăţioare, că e mai bine să taci. – Anton Pann