Overachieving: când performanța devine o nevoie, nu doar o ambiție

În Executive Search întâlnești inevitabil oameni care au realizat multe, au crescut repede, au preluat responsabilități devreme, au construit echipe, au livrat rezultate și, aproape întotdeauna, au făcut ceva în plus. La prima vedere, sunt candidații ideali, dar, după multe interviuri cu top performeri, am început să observ o diferență importantă: există oameni care doresc performanță și oameni care simt că trebuie să obțină performanță. Din exterior, pot arăta aproape identic. În interior, însă, sunt două povești foarte diferite.

Primii sunt motivați de ambiție, curiozitate, autonomie, plăcerea de a construi sau dorința de a deveni mai buni. Ceilalți pot fi conduși, uneori fără să își dea seama, de nevoia de validare, de frica de eșec sau de sentimentul că nu sunt niciodată suficient de buni. Cam despre asta este vorba când ne gândim la overachieving. Nu orice top performer este un overachiever.

Din perspectiva mea, diferența esențială este aceasta: un high performer își dorește să facă lucrurile foarte bine, iar un overachiever simte că trebuie să le facă foarte bine. Primul este orientat către excelență, iar al doilea poate deveni dependent de ea. Nu standardele înalte sunt problema, ci incapacitatea de a te simți suficient de bun chiar și atunci când le-ai atins.

Bun, atunci întrebarea firească este: cum recunoști un overachiever? Nu neapărat din CV, pentru că CV-ul lui este, de regulă, impresionant. Semnele apar mai degrabă în interviu. Atunci când răspunde la întrebări despre eșec și succes, poate spune „am făcut asta foarte bine” fără să adauge imediat „dar nu a fost chiar atât de greu”? Poate vorbi despre o greșeală fără să simtă nevoia să o justifice? Poate spune „nu știu”? Poate refuza un proiect atunci când agenda este deja plină? Poate delega fără să simtă că pierde controlul?

Sunt întrebări simple, dar am descoperit că sunt foarte utile. Uneori, cel mai clar semn este chiar incapacitatea de a se bucura de succes. Rezultatul este imediat transformat în următorul obiectiv, promovarea devine următoarea promovare, un proiect încheiat devine următorul proiect. Succesul nu este savurat, ci contabilizat.

Am întâlnit candidați extrem de performanți care nu puteau răspunde convingător la o întrebare banală: „Când ai simțit ultima dată că ai făcut suficient?” Pentru unii, întrebarea este surprinzător de dificilă.

Overachiever-ul este motivat de lucruri foarte sănătoase: competență, autonomie, curiozitate, impact, dorința de a construi. Dar uneori, în spatele aceleiași ambiții există și frica: frica de mediocritate, de dezamăgire, de pierderea statutului sau de a fi perceput ca insuficient. De aceea, într-un interviu, în loc de întrebarea „Ce te motivează?”, poate este mai relevant să întrebi: „Ce se întâmplă dacă nu reușești?”

Paradoxal, ceea ce îl face performant îl poate și bloca. De exemplu, este promovat pentru că livrează și ajunge într-un rol în care trebuie să construiască prin alții, dar îi este greu să delege. Sau este apreciat pentru că rezolvă probleme și devine persoana la care toată lumea apelează. Este considerat rezilient, așa că nimeni nu observă când începe să obosească.

Organizația îi oferă din ce în ce mai mult pentru că el demonstrează permanent că poate, până când „pot” se transformă, imperceptibil, în „trebuie”.

O întrebare pe care nu trebuie să o evităm în HR este: „Ce preț plătești pentru performanța ta?” Pentru că două persoane pot avea exact aceleași rezultate, însă una pleacă dintr-un proiect cu energie pentru următorul, iar cealaltă pleacă epuizată, dar nu va spune asta, pentru că a învățat să transforme epuizarea în disciplină.

Performanța adevărată nu este doar despre cât de sus poate ajunge un om, ci și despre dacă poate rămâne acolo, întreg.