De ce am plecat în internship-uri în lume și n-am stat acasă?

Pentru că am primit de multe ori întrebarea (atât pe PortalHR cât și în discuțiile de consiliere în carieră) care este valoarea unui internship în economia procesului de dezvoltare personală, o avem azi invitată pe Roxana Drăguș cu un articol despre experiența ei de internship în alte țări… Și asta pentru că, nu-i așa, viața „bate” întotdeauna teoria.

Cehia e prima țară în care sunt intern. Apoi Austria. Sunt în internshipuri să descopăr cine sunt, ce mă motivează, ce pasiuni am și cum le folosesc în situații practice, ce vreau să schimb la mine și unde vreau să ajung în următorii 5 ani. Așa că am inceput cu pași mici și multe, multe dorințe și planuri.

O serie de obiective au fost stabilite la început de experiență, acum o lună. La care adăugam în permanență cu fiecare săptămâna care trecea. Mi-am pus zeci de intrebari și mai ales m-am observat și analizat în experiențele în care am fost implicată. De exemplu: Îmi doresc să fac multe lucruri și mă entuziasmez repede, dar îmi dispare repede dorința de a face ce-mi doresc. De ce se întâmplă asta? Ce soluție există la problema asta? Sau: trainerii mișto sunt cei care îmbină într-un stil personal și autentic informații smart cu experiența personală cu adevărat valoroasă și diferită. Dar totul trece prin filtrul încrederii în tine. Cum lucrezi la asta? Ce acțiuni trebuie să întreprinzi ca să câștigi încredere în tine și să nu te mai îndoiești de tine? Asta e strâns legată de apreciere și de capacitatea de a vedea partea plină a paharului, dar mai ales de a accepta că suntem inperfecți. Deci până la raspunsul final, trebuie să învăț lecții: încercând și greșind de cele mai multe ori. Că așa merge la mine. Și întrebările continuă în funcție de situație. Comparându-mă cu ce sunt și cu ce vreau să devin.

Ok. Să ne întoarcem de unde am plecat. Obiectivul principal: cine sunt și ce mă definește?

Să scriu. Acum tu citești randurile astea pentru că eu mi-am făcut curaj ca gândurile mele să se transforme în rânduri publice. Altfel ar fi fost doar alte rânduri gândite, scrise și citite doar de mine. Și am avut ceva de furcă cu asta. Dar o fac din 2 motive. Unul – cred că am ceva de zis. Așa simt. Că contează și poate schimba perspective. Și e diferit de felul în care 99% din oamenii pe care îi știu o fac. 2. Iubesc să împărtășesc. Experiențe, povești despre oameni, gânduri, trăiri, surse faine (video, muzică, articole, cărți). Pur și simplu îmi urmăresc instinctul.

De ce mi-am făcut curaj? Am văzut oameni care o fac mai rău ca mine și mi-am zis că eu pot face o treaba mult mai bună și într-un fel observația asta a înecat frica de eșec, penibilism, judecată, ridiculizare. Plus că visez să îl transform din pasiune în job.

Ăsta e alt punct de pe lista de obiective. Ce vreau să fac în următorii 5 ani care să îmi ofere fericire, satisfacție, impact și bani?

Pe listă sunt 4 momentan cu care jonglez în paralel. Scrisul  – mi-e atât de natural să scriu ce-mi trece prin minte și suflet pentru că mai întâi am foarte, foarte multe gânduri și trăiri, iar eu sunt doar intermediarul și editorul lor. Trainingul – am fost prea inspirată de primul meu trainer să nu fac și eu asta. E tot despre sharing și creștere. Fotografiatul – mod natural de a capta momente, locuri și oameni, care după procesare se înfrumusețează și mai tare. Resursele umane. Aici în Cehia nu experimentez munca de HR, care nu știu cât de asemănătoare e într-o companie cu ce am făcut în AIESEC, dar sunt sincer interesată de oameni: interese, gânduri, experiențe, frici, procese, relații. Ah, îmi place la nebunie asta! Nu știu încă cum să fie transpusă într-un job. Dar caut.

De ce nu am stat acasă să descopăr toate astea? Uite câteva motive:

Nu am parte de oameni, situații și experiențe noi ca aici. Nu mă simt inspirată să visez, să plănuiesc și să cresc la fel ca într-un oraș nou.

Nu călătoresc atât de mult cât o fac aici. Și drumul în sine mă pune mereu pe gânduri și mă simt în elementul meu. Acum scriu din autobuzul către orașul Karlovy Vary.

Nu am provocări noi: a ține 3 traininguri într-o zi unor oameni cu interese diferite și cu reacții diferite m-a super provocat să găsesc rapid soluții, să acționez și să mă focusez pe ce am de făcut în momentul acela și nu pe ce trebuie schimbat în viitor. Provocări au fost nu numai cu responsabilitățile, ci și cu oamenii cu care am locuit sau pe care i-am întâlnit. Multe.

Călătoria mea este încă în derulare. Întreb, caut, aflu, mă grăbesc să concluzionez, învăț, greșesc, mă opresc. Mă gândesc cum aș vrea să îmi amintesc de viața mea la sfârșitul vietii sau am o conversație valoroasă cu vreun prieten special și mă ridic.

Și continui să caut cine sunt și ce vreau să fac în următorii ani din viață.

Articol preluat de pe blogul Roxanei.