„Why Don’t You… Yes, But”

Nu vă supărați pe mine că am folosit limba engleză în titlu; da, știu că nu e bine și vă asigur că nu disprețuiesc limba română 🙂

Sintagma din titlu este numele pe care Eric Berne (fondatorul Analizei tranzacționale),  l-a dat unui “joc psihologic” pe care oamenii îl joacă adeseori în interacțiunile lor.

Să luăm un exemplu de dialog pentru a ilustra jocul:

 A. ocupă de 10 ani aceeași funcție în firma la care lucrează; iată o discuție cu prietenii săi:

A: „Sunt atât de supărat – nu știu ce să mă mai fac: atmosfera din firmă nu-mi place, șeful meu este la fel de incompetent ca și acum zece ani, iar munca pe care o fac nu-mi oferă nicio satisfacție”
Prieten 1: „De ce nu-i propui șefului tău să aveți o discuție serioasă despre problema asta?”
A: „Da, am  încercat. Dar nu are răbdare să aibă o discuție ca lumea.”
Prieten 2: „De ce nu încerci să candidezi pentru ocuparea unei alte poziții în firmă?”
A: „Da, dar șeful meu s-ar suăara și aș risca să-mi transform viața într-un calvar”
Prieten 3: „De ce nu încerci să o lași mai moale cu firma și să te ocupi mai mult de un hobby pentru o vreme, până te mai relaxezi?”

A.: “Da, dar am prea multe de făcut pentru a-mi putea permite asta”

Prieten 4: “De ce nu încerci să schimbi firma pentru care lucrezi?”

A: “Da, dar am copii, responsabilități îi rate. Nu pot risca să rămân pe drumuri”
Prietenii (în gând): „Renunț, e o situație fără ieșire.. .”
A. (în gând): „Nimeni nu mă poate ajuta.”

Este o conversație pe care A a purtat-o probabil de multe ori cu prietenii săi, în cei zece ani de când este nefericit pentru că muncește în acel loc. În fapt, probabil că, aproape invariabil, orice conversație cu prietenii săi ajunge mai devreme sau mai târziu la acest subiect.

Vi s-a întamplat sa aveti subiecte pe marginea cărora să “jucați” acest joc de zeci – poate chiar sute – de ori? Sau vi s-a întâmplat să aveți prieteni sau colegi care vă antrenează mereu și mereu în acest “joc”?

 “Jocul” decurge astfel:  A împărtășește o problemă ca și cum ar cere ajutor, iar ceilalți îi oferă sugestii de soluții (de tipul “de ce nu..?”). Fiecărei sugestii prezentate, A. îi va răspunde cu o obiecție (“Da, dar…”). Jocul continuă pănă când cei care oferă sugestii epuizează toate variantele la care se pot gândi, astfel încât de cele mai multe ori A. este “victorios”, confirmându-și sieși convingerea că problema cu care se confruntă este extrem de grea, nimeni nu-l înțelege cu adevărat și nimeni nu dorește să-l ajute. Astfel, A poate evita fără mustrări de conștiință să încerce să faca efortul personal de care este nevoie pentru a ieși din impasul în care se află – blocând din start orice posibilă acțiune. În plus, făcând așa, A. obține atenția celor din jur.

Pe de altă parte, prietenii care încearcă să ofere alternative de soluții până la epuizare, inițial se simt utili sau pur și simplu profită de ocazia de a-și etala cunoștințele și experiența, pentru ca în final să simtă frustrare; această frustrare îi poate determina să pozeze în victime (“eu doar încercam să ajut”) sau îi poate face să se poarte arogant/ brutal cu A. (“în felul ăsta n-o să scapi niciodată de problemă”)

Jocul nu îi este util lui A. pentru a-și rezolva situația. Jocul nu le este plăcut nici prietenilor săi, care în mod frecvent trec din starea de a încerca să ajute în aceea de frustrare că nu pot ajuta/ resentiment față de  pasivitatea lui A. În plus, dacă acest joc se petrece la nesfârșit, interacțiunea dintre ei ajunge cu timpul să piardă caracterul plăcut și relaxant al interacțiunilor normale între prieteni.

Fără a intra în teoria Analizei Tranzacționale, iată câteva lucruri simple pe care protagoniștii unor asemenea jocuri le-ar putea face pentru a scăpa de consecințele lor nedorite:

–       A. poate reflecta (eventual cu ajutorul unui profesionist) mai serios la problema sa (ce beneficii îi aduce faptul că rămâne pasiv în fața acesteia? Care sunt blocajele? Ce-și dorește realmente?)

–       De asemenea, A. poate încerca să se disciplineze și să inlocuiască sintagma “da, dar…” cu “da, și…”, în asa fel încât să-și mai stăvilească impulsul de a nega fără drept de apel orice soluție.

–       Prietenii, la rândul lor, ar putea să se gândească dacă nu cumva principalul motivul pentru care oferă soluții cu atâta larghete nu este acela că așa își oferă lor înșile un sentiment de utilitate – și mai puțin dorința reală de a ajuta.