Ce obligații au angajatorii față de salariații care muncesc ore suplimentare?

Munca suplimentară reprezintă munca prestată în afara duratei saptamanale a timpului normal de muncă de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani, durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi și de 30 de ore pe săptămână, însă aceștia nu pot presta muncă suplimentară, fiind interzis printr-o prevedere expresă a Codului muncii.Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepția cazului de forță majora sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident. La solicitarea angajatorului, salariații pot efectua munca suplimentară însă durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare, cu următoarele excepții:

– durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 4 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână;

– pentru anumite activități sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă respectiv, perioade de referință mai mari de 4 luni, dar care să nu depășească 6 luni sau care în niciun caz să nu depășească 12 luni sub rezerva respectării reglementărilor privind protecția sănătății și securității în muncă a salariaților, din motive obiective, tehnice sau privind organizarea muncii.

– pentru anumite sectoare de activitate, unități sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durată zilnica a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore.

La stabilirea perioadelor de referință de 4, 6 sau 12 luni nu se iau în calcul durata concediului de odihnă anual și situațiile de suspendare a contractului individual de muncă. Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.

Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită de 48 de ore în medie la 4, 6 sau 12 luni, după caz, este interzisă, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident.

Munca suplimentara se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia, caz în care salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru. În perioadele de reducere a activității, angajatorul are posibilitatea de a acorda zile libere plătite din care pot fi compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în următoarele 12 luni.

În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în 60 de zile calendaristice, în luna următoare, munca suplimentara va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. Sporul pentru munca suplimentară se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.

Munca suplimentară în cadrul contractelor cu timp parțial.

Contractul individual de muncă cu timp parțial cuprinde, în afara elementelor prevăzute la art. 17 alin. (3) din Codul Muncii, următoarele:

a) durata muncii și repartizarea programului de lucru;
b) condițiile în care se poate modifica programul de lucru;
c) interdicția de a efectua ore suplimentare, cu excepția cazurilor de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor acestora.

În situația în care într-un contract individual de muncă cu timp parțial nu sunt precizate elementele arătate mai sus, contractul se consideră a fi încheiat pentru normă întreagă.

Cum observăm orele suplimentare în cazul contractelor individuale de muncă cu timp parțial?

Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și își îndeplinește sarcinile și atribuțiile, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare. Angajatorul are obligația de a ține evidența orelor de muncă prestate de fiecare salariat și munca prestată în afara duratei săptămânale reprezintă muncă suplimentară.

Astfel, în cadrul contractului individual de muncă cu timp parțial, există posibilitatea de a presta ore suplimentare numai în cazurile de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor acestora.

Așadar, în cazul unor astfel de situații, dat fiind faptul că salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parțial se bucură de drepturile salariaților cu normă întreagă, în condițiile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă aplicabile, munca suplimentară se va compensa fie cu timp liber corespunzător, fie cu un spor salarial, așa cum am arătat anterior.