Încă mai învățăm ce este un HR Business Partner

Experiența lui Marian Vasile în HR vorbește de la sine și nu mai are nevoie de recomandări. Ceea ce este însă mai puțin evident este că Marian a acceptat de ceva vreme provocarea unei poziții în străinătate, fiind încă un exemplu bun al tendinței pe care o observam și altădată de a exporta competență managerială în afară. România produce profesioniști la standarde internaționale, căutați de vânătorii de capete și cărora li se dă șansa de a gândi strategii în zona lor de competență.

Și pentru că întotdeauna când (ne) întâlnim cu astfel de motive de bucurie ne propunem să aflăm mai multe despre cum este posibil acest lucru, l-am rugat pe Marian să ne povestească despre experiența de expat, despre procesul de adaptare prin care a trecut, despre HR în afară și despre efectele crizei, despre planuri de viitor.

Nu a fost niciodată visul meu să plec din România pentru a lucra în străinătate. Dacă totuși cineva mi-ar fi cerut să numesc țările în care aș putea lucra, Austria nu ar fi fost în top 5.  Și nici măcar aproape de top 5. Și totuși am ajuns aici. Fără să îmi fac un scop din asta. A fost de ajuns să răspund invitației de a mă duce la un interviu. Ce m-a făcut să ma duc la acest interviu? A fost o combinație de factori: o “pasă proastă”, o oarecare instabilitate organizaționala și, de ce nu, am fost flatat de insistența headhunterului care încerca să mă convingă să fac acest pas…

Interviul m-a făcut însă să fiu convins că aș vrea să lucrez în Austria, rolul care îmi era descris  fiind unul nou și extem de atrăgător pentru mine: perspectiva de a lucra într-un holding, de a colabora cu mai multe țări, cu entități diferite mi s-a părut destul de complexă pentru a îmi testa experiența dar și limitele de adaptare.

Există deja câteva clișee legate de Austria: oameni sunt rigizi, mediul nu este unul foarte “efervescent”, totul este reglementat, etc… În marea majoritate lucrurile acestea sunt adevărate iar șocul cultural pe care îl resimți te face să te gândești dacă într-adevăr locul tău este aici. Am avut nevoie de luni bune și de “mână libera” dată de managerul meu pentru a mă adapta mediului de lucru și stilului de muncă austriac.

Organizarea interna a HR-ului de aici este foarte clară, procesele (chiar dacă nu sunt cele mai noi sau cele mai complexe) sunt rulate de atâția ani încât toată lumea știe ce are de facut. Partea bună este că ai cum să alegi: poți fi o rotiță în mecanism sau poți alege să aduci ceva nou.  Din punctul ăsta de vedere, oamenii sunt deschiși; acceptă ideile noi, le susțin, ba mai mult te mai și alegi să pui în practică proiectele propuse :-).  Totul depinde însă de argumentele pe care la ai în susținerea unei idei și (foarte important) de cine îți susține ideea.

Interesantă este și ponderea tinerilor în HR. Mulți. Totuși, destul de greu de evaluat (cel puțin pentru mine) care este greutatea ideilor lor și cât de mult sunt luați în seamă. Austria (în general) încă mai crede că pentru a fi manager trebuie să ai o anumită vârstă iar pentru a emite o idee bună ai nevoie de x ani de experiență. Am combătut cu toate forțele mele aceste idei. În unele cazuri cu rezultate spectaculoase :-)! În alte cazuri….:-(

Criza a prins Austria relativ pregatită…oricum, totul se desfășura aici de parcă ar fi fost criză: calculat, organizat și cu costuri minime. Pe lângă efecte naturale  gen “recruitment freeze” sau “cost-cutting”, criza a împins HR-ul de aici spre procese care cer mai multe eforturi interne gen talent management sau succession planning. Personal am apreciat șansa de a fi implicat în arii pe care nu le stăpâneam atât de bine înainte. Danke, krise!

Criza a adus și regândirea rolului HR-ului în organizație. Ideea de business partnership a prins contur iar Dave Ulrich a devenit lectură obligatorie pentru oamenii din HR. Mi-a fost oferit rolul de HR Business Partner pentru una dintre diviziile din holding.  Am acceptat fără să mă gândesc prea mult, motivul principal fiind șansa de a lucra direct cu CIO-ul grupului, o persoană pe care o admir enorm și de la care “fur” și învăț de câte ori pot.

Înca mai învățam ce este un HR Business Partner și încă ne mai setăm propriile reguli legate de limitele profesionale pe care acest rol le presupune. Însă categoric  nivelul de implicare în business și chiar un proces de “divizionalizare” au crescut și ne influențeaza modul de a gândi HR-ul. Rolul în sine este văzut aici ca fiind unul strategic, de consiliere și gândire a strategiilor HR pentru o divizie iar cel mai dificil a fost să ne formăm și să ne consolidăm imaginea de partener cu businessul.

Partea operaționala a jobului este mică și de cele mai multe ori se rezumă la acțiuni ce rezultă din interacțiunea cu top managementul.  Este poate diferența structurală cea mai mare între rolul pe care l-am avut în România (Recruitment Supervisor) și cel de acum.

Cu siguranță însă că ma voi întoarce acasă. “Acasă” nu poate fi decât România. Cu riscul de a părea puțin patetic, nu îmi văd viitorul altfel. Cum mă voi întoarce? Cu siguranță schimbat. Soția mea îmi spune asta, prietenii îmi spun asta. Challenge-ul pentru mine va fi cu siguranță în a încerca să mă readaptez. Sau să adaptez mediul în care mă voi întoarce la nevoile mele :-).