Interviul de angajare și auto-împlinirea predicțiilor

Predicțiile (profețiile) care se auto-împlinesc (“self-fulfilling prophecies”) reprezintă un fenomen pe care Robert Merton îl descrie astfel: “o definiție falsă a unei situații poate produce apariția unui comportament care determină concepția inițial falsă să devină adevărată. Aparenta validitate a unei astfel de predicții perpetuează eroarea.” (Merton 1968: 477)

Orice intervievator intră într-un interviu cu un set de așteptări privitoare la candidatul pe care urmează să-l întâlnească. Indiferent cât de experimentat este, deci indiferent cât este de antrenat și conștient de faptul că trebuie să priveasca un candidat eliberat fiind de orice fel de prejudecată – fie și numai parcurgerea CV-ului îi formează un set de percepții și de de așteptări privitoare la respectivul candidat. Uneori, aceste așteptări sunt motivate de factori obiectivi (referințe etc), alteori pot fi totalmente subiective și lipsite de acuratețe (provenind din aspecte de formă ale CV-ului, stereotipuri sociale sau informații neverificate/ neverificabile primite de la terțe părți, prin “canale neoficiale”). Așteptările eronate pot fi atât pozitive (candidatul este bănuit a fi “mai bun” decât este), fie negative. În ambele cazuri, ele pot avea un impact neplăcut asupra candidatului, care fie se trezește supraevaluat și primește un post căruia nu-i face față, fie este subevaluat și ajunge astfel să ocupe poziții pentru care este supracalificat.

Cum acționează predicțiile care se auto-împlinesc?

În primul rând, așteptările intervievatorului pot influența comportamentul verbal și nonverbal al candidatului.  Spre exemplu, manifestând emoții pozitive față de candidat, intervievatorul îl poate face pe acesta să răspundă în așa fel încât să întărească percepția pozitivă. Normele sociale ne impun să răspundem cu reciprocitate comportamentelor altora, cu comportamente care seamănă (sunt în același ton) cu cele de care beneficiem. Candidații care au o imagine pozitivă în ochii intervievatorului vor avea șanse mai mari să performeze bine în timpul interviului decât cei care se confruntă cu o situație contrară. Fără ca asta să însemne că între cele două categorii de candidați există o reală diferență de valoare!

Astfel, în funcție de felul în care ne este pusă o întrebare, suntem în stare să generăm răspunsuri care dau indicații diferite (uneori chiar diametral opuse) despre noi, deoarece de fapt nu oglindim ceea ce suntem ci oglindim părerea pe care cel care ne întreabă o are despre noi.

Pe de altă parte, intervievatorul va avea tendința de a-și aminti, percepe și explica răspunsurile candidatului nu 100% așa cum au fost ele în realitate, ci în așa fel încât ele sa fie consistente cu predicțiile pe care și le-a formulat despre candidat înainte de a intra în interviu.

Ce este de făcut?

În primul rând, profesioniștii trebuie să fie foarte conștienți de acest fenomen. Astfel, ei pot fi atenți atât la “profețiile” cu care intră într-un interviu, cât și la felul în care interacționează cu candidatul în timpul acestuia, corectând eventualele erori care apar. Panelurile de intervievatori sunt și ele utile: este puțin probabil ca toți membrii unui panel să manifeste aceleași așteptări distorsionate, și au ocazia să-și confrunte percepțiile și evaluările între ei, reținând ceea ce este mai aproape de percepția tuturor – și astfel și de realitate.

Apoi, candidatul însuși este bine să înțeleagă fenomenul. Astfel, poate fi mult mai atent la felul în care se prezintă și răspunde, corectându-se în momentul în care i se pare că felul în care răspunde este mai degrabă o încercare de a confirma așteptarea celui care îl intervievează decât o cinstită descriere a ceea ce este el cu adevărat.